Gand

Vreau sa imi vii in brate si sa mirosi a mar verde, zise el. Sa privesti mica in ochii mei si sa imi povestesti cu glas nelumesc cum ai ascultat o noapte intreaga ploaia ce ti-a batut in geam si ti-a soptit cum ca eu m-as fi pierdut intr-adins de tine...

O strange in brate si o leagana sa uite pana ce mana ei cade lin iar trupu-i se innoada prin somn, de al lui. Ii acopera buzele calde cu ale lui

si tamplele palide cu pleoapele lui,

il rascoleste fiinta aceasta ce nu e a lui,

il prigoneste tacerea ce se-aseamana cu-a lui...

Se gandea ca vine ziua si-acolo, in lumina, o s-o piarda.

Ca nu va fi a lui.

Samburi de piersica

Doi samburi din lemn sculptat. Samburi de piersica ce strang in ei povara de zbateri si zboruri pe loc ale unui pom. Desigur, de-as mai fi copil le-as pretui asa cum pretuiesc femeile bijuteriile si le-as fi pastrat alaturi de papusa cu par blond-cenusiu si scoici aduse ilegal de la mare impotriva unui "sa nu le aduci la Bucuresti, ca-mi faci mizerie" -al mamei...scumpa si sfanta mizerie - nisip si spirale de os sidefat...

Dar, cum nu mai sunt copil le iubesc. Da, le iubesc asa cum iubesti ceva ce stii ca o sa pierzi, tocmai fiindca stii ca maine-poimaine din suparare sau neglijenta le-ai putea pierde fara intentie sau poate i-ai arunca...

Umbland cu talpile goale prin cer

Sa visam cu geamurile larg deschise si pleoapele inchise...primul cocotat in pomi, frunte-n frunte cu cerul inalt si sonor ca o catedrala...cer care-si cerne ciresele rubiconde spre obrajii palizi de copil inchis in trup de femeie, sau...femeie inchisa intr-un suflet de copil. Ah, si cat iubesc cerul acesta in care norii ce-alearga zanatici fulguiesc pene de pasari maiastre, niciodata prea colorat, prea viu, pentru paleta fistichie a imaginatiei tale. Da...si parfumul tare al vazduhului ce-ti dilata narile, genele ce cresc lungi pana la el, boboci de floare lichida ce se deschid cu emotie in ochii largi, uitati sus, in cer. Sa umblu cu talpile goale prin cer, printre aplauzele spicelor mici si verzi, numa' bune de crantanit strengareste intre dinti. Sa dezmierd cum visez demult -un bot de catifea, un botic de calut mandru, cu nari fornainde, inspirand cu nesat libertate...

Insami

In durere poti sa uiti cine esti. Poti sa simti nevoi ce nu sunt ale tale. Dar eu, eu nu am nevoie sa beau ca sa-mi amortesc pornirile, sa imi amortesc suferinta. Pentru ca vreau sa o simt intreaga. Cu degetele murdare de suferinta pictez. Nu am nevoie sa stiu sa beau. Panzele mele se nasc din durere sau fericire efemera. De ce sa domolesc trairea, cand eu vreau sfasietor sa ma trec dincolo, in culoare, pe mine insami, toata.

Cat de mult iubesc durerea inmugurita-n venele mele, cand imi apasa cu greaua lor povara peste piept, frunzele ucise de anotimpul caderilor...

Si asta, totusi, ma face de multe ori sa delirez de scarba ce mi-o provoc. Insami.